Lasă un comentariu

DOCTRINA PREDESTINĂRII ÎN ROMANI 8:28-30 1.2

1. PreCunoașterea lui Dumnezeu ca Temelie a Predestinării potrivit Romani 8:28-29

În acest articol se vor prezenta cele două interpretări majore despre precunoașterea lui Dumnezeu. Poziția arminiană înțelege prin precunoașterea lui Dumnezeu că Dumnezeu a văzut mai dinainte cine sunt acei păcătoși care vor accepta Evanghelia și vor crede în Isus Cristos, iar datorită acestei cunoașteri intelectuale, Dumnezeu i-a predestinat pentru mântuire. De cealaltă parte, poziția calvinistă înțelege prin precunoaștere ca fiind nu o cunoaștere intelectuală, ci mai degrabă „dragostea suverană distinctă”[1] a lui Dumnezeu pentru aleșii Săi.

1.1. Preștiința lui Dumnezeu – O Cunoaștere Cognitivă

Grecescul proginosko înseamnă pur și simplu „a cunoaște mai dinainte”. Preștiința lui Dumnezeu, explicată în cel mai simplu mod, înseamnă că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile. De aceea, pentru că Dumnezeu cunoaște înainte de întemeierea lumii ce se v-a întâmpla, Dumnezeu cunoaște cine va crede și cine nu va crede. Preștiința lui Dumnezeu, potrivit lui Meyer, nu înseamnă că Dumnezeu dorește sau cauzează ca o anumită persoană să fie mântuită.[2] Dimpotrivă, Dumnezeu cunoaște decizia liberă a fiecărei persoane de a răspunde sau nu Evangheliei. Potrivit acestui înțeles a preștiinței, Dumnezeu cheamă la mântuire pe toți aceia pe care El a știut că vor crede în jertfa Fiului Său.[3] Jack Cottrell afirmă că preștiința lui Dumnezeu nu este un act prin care El inițiază o relație cu oamenii, ci este pur și simplu o recunoaștere a acelei relații datorită răspunsului uman.[4] Preștiința lui Dumnezeu nu are nici o influență asupra deciziei libere a omului sau asupra unor acțiuni ale lui, pentru că preștiința lui Dumnezeu nu este o influență asupra omului ci doar  „cunoașterea dinainte” a ceea ce se întâmplă.[5] Astfel, potrivit lui Cottrell, preștiința lui Dumnezeu nu este nimic mai mult decât actul cognitiv prin care Dumnezeu a știut și a identificat membrii familiei Sale, înainte de veșnicia prezentă. El i-a identificat prin faptul că ei aveau să fie aceia care o să-l iubească pe Dumnezeu și vor îndeplini condiția pentru a fi salvați, adică vor avea credință.[6]

Această înțelegere a cunoașterii lui Dumnezeu este în acord cu Faptele Apostolilor 26:5 și 2 Petru 3:17, unde verbul proginosko înseamnă în mod cert a cunoaște dinainte. Potrivit acestei interpretări, predestinarea nu este bazată pe decizia lui Dumnezeu de a salva de la pierzare pe unii păcătoși. Dimpotrivă, Dumnezeu i-a predestinat pentru salvare pe aceia pe care El a văzut că îl vor alege pe Isus Hristos și vor avea credință în El. Această interpretare este una atractivă deoarece apără învățătura despre liberul albitru al omului și dreptatea lui Dumnezeu.[7]

Totuși, așa cum afirmă și Stott, această interpretare a grecescului proginosko nu poate fi corectă din cel puțin două motive.[8] În primul rând, în sensul preștiinței Dumnezeu cunoaște mai dinainte totul și despre toți, iar Pavel face referire doar la un grup specific. În al doilea rând, dacă Dumnezeu îi predestinează pe oamenii aceștia fiindcă El a văzut credința lor, atunci temeiul mântuirii oamenilor nu mai este Dumnezeu și mila Sa suverană, ci omul care a ales să creadă. Într-adevăr, mântuirea nu este prin fapte, ci doar prin credință, dar și credința este darul lui Dumnezeu. Efeseni 2:8 afirmă: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta (credința) nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”[9]

1.2. Cunoașterea lui Dumnezeu – O Relație Afectivă

Verbul grecesc ginosko nu înseamnă doar „a percepe, a înțelege sau a cunoaște”.[10] Thomas Schreiner afirmă că înțelegerea grecescului proginosko trebuie localizată în contextul Vechiului Testament, acolo unde corespondentul ebraic este yada care se referă la „dragostea legământului” în care Dumnezeu își manifestă afecțiunea și compasiunea în viața tuturor acelora pe care I-a ales (Geneza 18:19, Exod 33:17, Amos 3:2, etc.).[11] De aceea, înțelesul lor poate fi acela de „stabilirea unei relații cu” sau „a cunoaște cu un interes special, cu desfătare, cu afecțiune și cu acțiune”.[12] Stott este de accord cu această interpretare atunci când afirmă:

Când Dumnezeu „cunoaște” pe niște oameni, El veghează asupra lor și când „i-a cunoscut” pe copiii lui Israel în pustie, a vrut să spună prin aceasta că le-a purtat de grijă. Într-adevăr, Israel, a fost singurul popor dintre toate familiile pământului pe care Yahweh l-a „cunoscut”, adică l-a iubit, l-a ales și a încheiat un legământ cu el. Înțelesul expresiei „a cunoaște mai dinainte” în Noul Testament este similar. „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte”, adică pe care l-a iubit și l-a ales (Romani 11:2)[13]

Astfel, deși omnisciența lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile, verbul proginosko din Romani 8:29 înseamnă mai mult decât o cunoaștere cognitivă a lui Dumnezeu[14], înseamnă că Dumnezeu a stabilit să încheie un legământ plin de afecțiune[15] cu oamenii chemați după planul Său. Bruce Demarest adaugă că limbajul biblic al precunoașterii este folosit întotdeauna cu privire la sfinți, și niciodată cu privire la cei nemântuiți, iar Dumnezeu „cunoaște” nu decizia sau credința sfinților, ci persoana sfinților.[16] Predestinarea omului la mântuire nu se bazează pe precunoașterea credinței omului de către Dumnezeu, ci pe precunoașterea persoanelor. Totodată, în Scriptură nu se găsește nici măcar un pasaj care să susțină interpretarea arminiană conform căreia Dumnezeu a predestinat unii oameni la mântuire pentru că a văzut credința lor.[17]

Sunt mai multe argumente pentru care autorul lucrării înțelege precunoașterea lui Dumnezeu ca fiind hotărârea lui Dumnezeu pentru inițierea unei relații pline de afecțiune cu o grupare anumită de oameni.

În primul rând, subiectul verbului proginosko este Dumnezeu, iar obiectul lui sunt oamenii[18], nu credința lor, faptele lor sau meritele lor așa cum s-a demonstrat mai sus. Totodată, din cele șase referințe din Noul Testament ale grecescului proginosko, doar două au sensul de preștiință.[19] Celelalte patru referințe biblice (Romani 11:2, 1 Petru 1:20, Faptele Apostolilor 2:23, 1 Petru 1:2) sprijină această interpretare a cunoașterii lui Dumnezeu ca fiind o relație afectivă, intimă, specială a lui Dumnezeu.[20] Acestul lucru este în accord și cu contextul întregii epistole a lui Pavel către Romani. Datorită păcatului, orice om este incapabil de a face un bine spiritual (3:10-12), este lipsit de slava lui Dumnezeu (3:23), este sub condamnarea lui Dumnezeu și sortit morții (6:23). Totuși, Dumnezeu în planul Său suveran își arată dragostea specială pentru cei nelegiuiți și păcătoși (5:6-8) prin faptul că Cristos a fost o jertfă de ispășire rânduită de Dumnezeu mai dinainte (3:25).

În al doilea rând, din moment ce aceia care sunt „cunoscuți mai dinainte ” de Dumnezeu sunt identici cu aceia care sunt predestinați, chemați, justificați și glorificați, înseamnă că nu toți oamenii sunt „cunoscuți” de Dumnezeu în sensul dragostei suverane distincte.[21] De cealaltă parte, preștiința lui Dumnezeu învață că Dumnezeu îi cunoaște pe toți oamenii și înaintea Lui totul este descoperit și gol. Totuși, Romani 9:6-18 arată că Dumnezeu a făcut o alegere între indivizi, chiar mai înainte de nașterea lor și de a înfăptui anumite acțiuni sau a exercita credința mântuitoare (9:11), iar această alegere a fost făcută pentru ca să rămână în picioare planul lui Dumnezeu. În concepția lui Pavel predestinarea este strâns legată de mila lui Dumnezeu și de voia suverană a lui Dumnezeu, fiindcă „El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea” (9:15-16, 18).

În al treilea rând, grecescul proginosko, deși accentuează inițiativa lui Dumnezeu de a-și arată dragostea suverană unui grup specific de oameni, acesta nu diminuează importanța responsabilității umane de a răspunde Evangheliei.[22] Dimpotrivă, acest verb păstrează în armonie atât suveranitatea lui Dumnezeu cât și responsabilitatea umană. Chiar dacă Dumnezeu predestinează oamenii la mântuire, aceasta nu înseamnă că ei sunt marionete sau roboți în mâna unui dictator, ci Dumnezeu schimbă voința omului așa încât omul căzut în păcat să îl poată alege pe Singurul Salvator.

În al patrulea rând, precunoașterea lui Dumnezeu însemnând inițierea unei relații pline de dragoste, nu îl face pe Dumnezeu nedrept așa cum afirmă interpretarea opusă. S-ar putea întreba: „Oare Dumnezeu nu este nedrept pentru că a pedepsit pe Isus în locul păcătoșilor”? Folosind terminologia lui Pavel: „Nicidecum” (3:6). Dumnezeu tocmai ca „să-și arate neprihănirea (dreptatea) Lui în așa fel încât să fie neprihănit dar totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” l-a trimis pe Singurul Său Fiu ca jertfă de ispășire (3:25-26). Fiindcă orice om este păcătos și merită condamnarea lui Dumnezeu, Dumnezeu după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși (Efeseni 1:9), a hotărât să-și arate mila doar spre aceia care i-a cunoscut. Pavel apără dreptatea lui Dumnezeu în Romani 9:19-23, fiindcă creatura nu poate să bage de vină Creatorului (9:20-21).


[1] John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1997), 318.

[2] John Meyer, Romans. Our Righteous God Revealed (Xulon Press, 2010), 96.

[3] John Meyer, Romans. Our Righteous God Revealed (Xulon Press, 2010), 96.

[4] Jack Cottrell, Romans (Joplin: College Press, 2005), 289.

[5] Richard Watson, Theological Institutes (New York: Nelson și Phillips, 1850), 380.

[6] Jack Cottrell, Romans (Joplin: College Press, 2005), 289.

[7] Thomas R. Schreiner, Romans (Grand Rapids: Baker Books, 1998), 451.

[8] Stott, Romani, 277.

[9] Sublinierea aparține autorului.

[10] Bruce Demarest, The Cross and the Salvation. The Doctrine of Salvation (Wheaton: Crossway Books, 1997), 128.

[11] Thomas R. Schreiner, Romans (Grand Rapids: Baker Books, 1998), 452.

[12] Bruce Demarest, The Cross and the Salvation. The Doctrine of Salvation (Wheaton: Crossway Books, 1997), 128.

[13] John Stott, Romani, 277.

[14] John Stott, Romani, 277.

[15] Thomas R. Schreiner, Romans (Grand Rapids: Baker Books, 1998), 452.

[16] Bruce Demarest, The Cross and the Salvation. The Doctrine of Salvation (Wheaton: Crossway Books, 1997), 128.

[17] Wayne Grudem, Teologie Sistematică (Oradea: Făclia, 2004), 708-709.

[18] Robert A. Peterson și Michael D. Williams, Why I am not an Arminian (Downers Grove: InterVarsity Press, 2010), 55.

[19] Vezi pagina 9.

[20] Douglas Moo, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. E. Eerdmans Publishing, 1996),  532.

[21] Peterson și Williams, Why I am not an Arminian (Downers Grove: InterVarsity Press, 2010), 56.

[22] Douglas Moo, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. E. Eerdmans Publishing, 1996),  533.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: